Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C‑521/24, Aptiv Services Hungary Kft., analizează compatibilitatea reglementărilor naționale cu Directiva 2006/112/CE în contextul exercitării dreptului de deducere a TVA‑ului pentru achiziții intracomunitare de bunuri. Litigiul a luat naștere în urma refuzului autorităților fiscale maghiare de a acorda societății Aptiv dreptul de a deduce taxa aferentă unor achiziții efectuate între anii 2016 și 2018, pentru care facturile necesare au fost remise de furnizori abia în cursul anului 2021. Autoritatea fiscală a argumentat că deducerea trebuia solicitată exclusiv prin rectificarea declarațiilor din perioada achizițiilor, procedură care însă devenise imposibilă pentru o parte din intervalul vizat din cauza expirării termenului de decădere prevăzut de legislația internă. Instanța de trimitere a subliniat că societatea a acționat cu bună‑credință, întârzierea înregistrării fiind cauzată de factori externi, iar dreptul de deducere nu era încă prescris conform termenelor generale de prescripție.
În analiza sa, Curtea a reamintit că dreptul de deducere reprezintă un principiu fundamental al sistemului comun al TVA‑ului, menit să garanteze neutralitatea fiscală prin degrevarea totală de sarcina taxei datorate. Deși dreptul de deducere ia naștere în momentul exigibilității taxei, exercitarea acestuia este condiționată de deținerea unei facturi conforme prevederilor legale, care reprezintă o cerință de formă, iar nu una de fond. Principiul neutralității impune acordarea deducerii dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, administrația fiscală neputând impune condiții procedurale care să anihileze acest drept atunci când dispune de informațiile necesare pentru verificarea tranzacțiilor.
Curtea a stabilit că o practică națională care forțează utilizarea unei proceduri de rectificare al cărei termen a expirat, în loc să permită deducerea în perioada primirii facturilor, încalcă principiul efectivității. O astfel de reglementare face practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului de deducere pentru o persoană impozabilă, care nu a putut acționa anterior din lipsa documentelor justificative.
De asemenea, din perspectiva principiului proporționalității, măsurile adoptate de statele membre pentru combaterea fraudei nu trebuie să depășească ceea ce este necesar și nu pot repune în discuție în mod sistematic neutralitatea TVA‑ului în cazul contribuabililor de bună‑credință. Întrucât, în speță, nu a fost dovedită nicio fraudă și bugetul de stat nu a fost prejudiciat, refuzul dreptului de deducere a fost considerat o măsură disproporționată.
Concluzia instanței europene este că articolele 168, 178, 179, 180 și 182 din Directiva TVA se opun unei reglementări sau practici administrative care duce la refuzul de deducere a TVA‑ului pentru achiziții intracomunitare pe motiv că dreptul a fost exercitat în perioada primirii facturilor. Această interdicție se aplică chiar dacă perioada respectivă este ulterioară celei în care au fost efectuate achizițiile, cu condiția ca persoana impozabilă să fi acționat cu bună‑credință și să se afle în interiorul termenului de prescripție. Prin urmare, speța este importantă pentru legislația națională, întrucât legiuitorul nu poate utiliza termene de decădere procedurale pentru a suprima dreptul de deducere în situații în care exercitarea acestuia a fost obiectiv imposibilă din cauza primirii tardive a facturilor de la furnizori.
CAUZA C‑726/23, ARCOMET TOWERCRANES SRL (HOTĂRÂRE DIN 4 SEPTEMBRIE 2025)
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C‑726/23, Arcomet Towercranes SRL, pronunțată la 4 septembrie 2025, vizează interpretarea Directivei TVA în contextul serviciilor furnizate în cadrul aceluiași grup de societăți și al utilizării prețurilor de transfer. Litigiul a pornit de la refuzul administrației fiscale din România de a acorda societății Arcomet România dreptul de deducere a TVA‑ului pentru facturi emise de societatea‑mamă din Belgia, pe motiv că nu s‑a demonstrat prestarea efectivă a serviciilor și necesitatea acestora pentru operațiunile taxabile. Arcomet România funcționa sub un contract prin care societatea‑mamă gestiona strategiile comerciale și negocierile, iar remunerarea se stabilea prin metoda marjei nete, astfel încât profitul filialei să fie menținut într‑un interval specific.
În analiza primei întrebări, Curtea a stabilit că o plată efectuată pentru a alinia profitul unei filiale conform principiilor OECD privind prețurile de transfer constituie o operațiune în sfera TVA‑ului dacă există un raport juridic cu prestații reciproce. Curtea a reținut că Arcomet Belgia și‑a asumat responsabilități comerciale și riscuri economice care au conferit un avantaj concret filialei, iar faptul că plata era variabilă și depindea de profitabilitatea filialei nu întrerupe legătura directă dintre serviciu și contraprestație. Prin urmare, remunerarea unor astfel de servicii intragrup, detaliate contractual și calculate prin metode specifice prețurilor de transfer, reprezintă contrapartida unei prestări de servicii efectuate cu titlu oneros.
Referitor la dreptul de deducere, Curtea a clarificat că legislația europeană nu se opune practicii prin care administrația fiscală solicită documente suplimentare facturii, precum rapoarte de activitate sau situații de lucrări, pentru a verifica realitatea tranzacțiilor. Această posibilitate apare mai ales atunci când facturile prezentate nu conțin informații suficiente despre natura sau cantitatea serviciilor, permițând autorităților să verifice îndeplinirea condițiilor de fond ale deducerii. Totuși, Curtea a impus o limită importantă: deși autoritatea fiscală poate cere dovezi potrivit cărora serviciile au fost prestate și utilizate în scopuri taxabile, aceasta nu poate condiționa deducerea de demonstrarea necesității sau a oportunității economice a acelor achiziții.
Concluzia generală a hotărârii subliniază că mecanismele de ajustare a profitului prin prețuri de transfer pot fi calificate drept prestări de servicii supuse TVA‑ului atunci când reflectă o realitate economică și comercială. Deși factura rămâne documentul central pentru exercitarea dreptului de deducere, persoana impozabilă are sarcina probei și trebuie să fie pregătită să prezinte dovezi suplimentare necesare și proporționale pentru a confirma că serviciile au fost prestate în mod efectiv. Astfel, autoritățile fiscale pot solicita probe extra‑contabile pentru a preveni fraudele, dar nu au dreptul să cenzureze deciziile de management privind rentabilitatea sau utilitatea serviciilor achiziționate.
Impactul deciziei pe plan național constă în faptul că obligă ANAF să recunoască deductibilitatea TVA pentru ajustările de prețuri de transfer facturate, dacă sunt îndeplinite condițiile de fond. Contribuabilii trebuie să își restructureze documentația (contracte, livrabile) pentru a justifica natura serviciilor intragrup.
Pentru mai multe detalii privind serviciile de asistență juridică în domeniul dreptului fiscal, puteți contacta Mocanu și Asociații folosind datele din pagina Contact.
